Romanii aveau, între alte vorbe de duh, şi celebrul dicton „Habent sua fata libelli“ (cărţile îşi au soarta lor). Este ca şi cum ai spune că o carte, ca obiect material, şi-ar putea decide, ea însăşi, destinul. Soarta unei cărţi este prezidată de mai mulţi factori; rolul esenţial îl are, desigur, Autorul. Intervin, apoi, editorul, tipograful şi cititorul. Intervin şi vremea, şi vremurile. Au fost corăbii şi vapoare care, scufundându-se, au dus în adâncul mărilor şi oceanelor nu numai bogăţii, nu numai tunuri, nu numai oameni, ci şi cărţi. Istoria culturii şi civilizaţiei consemnează şi efecte nefaste ale vremii şi efecte datorate unor minţi bolnave. Au pierit în flăcări atâtea minuni ale lumii antice. Numele incendiatorului Templului Artemisei din Efes a fost declarat odios, iar cine i-l pronunţa avea parte de represalii. Cu toate acestea, Erostrat - incendiatorul - bântuie ca o fantomă prin memoria omenirii. Au căzut pradă flăcărilor miile de pergamente ale Bibliotecii din Alexandria. Nero incendiase Roma pentru a se distra. În acest pârjol au devenit cenuşă alte şi alte cărţi. Numai după ce Gutenberg inventează tiparul, cărţile au căpătat o şansă în plus de supravieţuire. Ele s-au aflat, şi se află, generic vorbind, la mare cinste: apariţia anticarilor spune mult în această privinţă. S-au mai cunoscut şi minţi înfierbântate care făceau alergie la ideea de cultură, implicit de carte. Ideologul celui de-al treilea Reich, faimosul Goebbels, declara cu cinism că atunci când aude de cultură, îi vine să scoată pistolul şi să tragă. Plutoanele de execuţie, şi naziste, şi comuniste, au trimis pe lumea cealaltă un mare număr de oameni de cultură, văduvind astfel posteritatea de operele pe care aceştia ar mai fi putut să le dea „Somnul raţiunii“, vorba lui Goya, a născut monştri şi în spaţiul românesc; să ne gândim, spre exemplu, la cărţile lui Sadoveanu arse în piaţa publică de legionari; să ne mai gândim, de asemenea, la miile de titluri şi milioanele de exemplare de cărţi care au fost topite în timpul comunismului; să ne gândim, în sfârşit, la acele cărţi care au fost efectiv arestate şi închise în aşa-zisele „fonduri documentare“ ale bibliotecilor publice.
Gândurile acestea mi-au fost prilejuite de un fapt, care ar putea să fie anodin dacă n-ar fi vorba de cărţi: o liceană, fiică a unui important om al legii, i-a incendiat acestuia biblioteca. S-ar putea crede că a făcut-o fiindcă tatăl său ar fi pus-o să citească, din copertă în copertă, masivele tomuri. Eroare!, juna a dat foc cărţilor pentru a acoperi furtul sumei de 15.000 de dolari. Ce-l va fi afectat, mai mult, pe d-l procuror? Pierderea cărţilor sau a banilor? Dolari va mai strânge, dar cărţile acelea - nu.
De unde se vede că soarta cărţilor depinde în primul rând de oameni (sau neoameni).
Doina DRĂGUŢ