În Vâlcea, ori pe unde mergi, începând din nordul Loviştei străbune – din hotarul cu Ardealul, până-n  hotarul Romanaţilor – la sud, din apa Topologului - la răsărit şi până în apa Olteţului - la apus, eşti înconjurat de istorie şi calci pe istorie. Nu există loc care să nu aibă o poveste a lui, o legendă, un trecut de care să nu te simţi mândru. Dacă la suprafaţă mărturiile sunt vizibile şi de o frumuseţe nemărginită, din când în când arhivele pământului se lasă deschise pentru a fi studiate şi a completa ceea ce nu se vede – istoria mult mai îndepărtată a acestor locuri. Periodic, suntem martorii descoperirii unor obiecte de mare valoare istorică: unelte şi arme confecţionate cu mii de ani în urmă din silex, piatră de râu, bronz, fier; vase din ceramică; obiecte de podoabă; urme de construcţii străvechi; tezaure monetare ş.a. Aceste valoroase descoperiri sunt urmele celei mai vechi civilizaţii din Europa din al cărei trunchi ne-am născut noi trăitorii de astăzi în hotarele româneşti actuale şi în împrejurimi – vechile teritorii strămoşeşti din vastul spaţiu tracic.   

Acestor mărturii incontestabile li se adaugă biserica neamului – biserica ortodoxă, întâlnită în tot spaţiul românesc din jurul Carpaţilor şi de dincolo de ei – spaţiul Carpato- Danubiano-Balcanic. Existenţa aici, a bisericii ca instituţie religioasă de desfăşurare a cultului, se face prezentă odată cu religia ortodoxă pătrunsă în prima fază de formare a poporului român, de aceea, pe bună dreptate, se spune că ortodoxia sa născut la noi odată cu poporul. În jurul bisericii ortodoxe s-a format şi a evoluat neîntrerupt timp de 2000 de ani POPORUL DACO-ROMAN - POPORUL ROMÂN, rezultatul simbiozei a două popoare celebre care au lăsat urme adânci în istoria şi cultura antichităţii -  poporul dac şi poporul roman, despre care P.S. Gherasim – Episcopul Râmnicului, în alocuţiunea ţinută la 12 iulie 2007, cu ocazia „Medalionului bibliografic – prof. Costea Marinoiu la 70 de ani”, eveniment sărbătorit de distinsul nostru cărturar alături de prieteni într-un cadru festiv la Episcopia Râmnicului, spunea: „Când vorbim de daci, vorbim de războinici, iar când vorbim de romani, vorbim de cultură.”

Cititorule vâlcean şi de oriunde, trebuie să ştii că în judeţul Vâlcea, nu există sat care să nu aibă cel puţin o biserică, o troiţă, sau o cruce care să semnaleze trecătorului, că acolo, trăiesc şi stăpânesc locul români din moşi strămoşi de credinţă ortodoxă. Nu există deal sau vale importantă, în care să nu găseşti o biserică veche sau o ruină, o urmă cât de mică, sau o legendă care să amintească de existenţa cu veacuri în urmă, a unei biserici, a unui schit sau a unei mănăstiri, în locul pe care tocmai ai călcat. Dacă iubeşti drumeţia şi te hotărăşti să iei la pas ţinutul Vâlcii, ai plăcerea să dai din loc în loc de câte o biserică de zid cu turle impunătoare, o bisericuţă de zid sau de lemn aşezată pe temelii din piatră de râu sau cărămidă, cu tălpi din bârne masive de stejar – care impun respect şi admiraţie prin înfăţişare, situată pe un dâmb, pe o colină sau deluşor, locuri de unde să domine aşezarea şi să fie văzută de cât mai mulţi oameni, sau pitulată după deal, pe o vâlcea (vălcea), în marginea unei păduri, ascunsă strategic de ctitorii ei cu sute de ani în urmă, de ochii musafirilor nepoftiţi din seminţiile puse pe jaf şi pe batjocorirea simbolurilor creştine. Pisania din tindă, scrisă în litere chirilice - ciudate pentru necunoscători, indică faptul că ai în faţă o biserică veche, a cărei vârstă se măsoară în veacuri. Toate aceste opere – bijuterii de arhitectură şi artă creştină-ortodoxă sunt istorie, istoria şi creaţia unui neam inteligent şi talentat, urme ale măiestriei unui popor născut creştin, urmaşul celei mai vechi civilizaţii din Europa – „Civilizaţia Traco – Geto – Dacă”.

Ridicate în multe dintre cazuri pe locul altor biserici mai vechi ctitorite la rândul lor probabil pe vatra unor “Altare dacice ale Soarelui” , aceste sfinte lăcaşe, fie ele de lemn sau de zid - în care generaţii şi generaţii de români s-au creştinat prin botez şi s-au unit prin cununie, s-au rugat, spovedit şi împărtăşit, locul în care s-a făcut slujba despărţirii de viaţa pământeană a sufletelor strămoşilor noştri -, au acumulat de-a lungul vremii forţe extraordinare, forţe benefice psihicului uman.

Făcând referire la vechimea, la energia şi puterile pe care le au sfintele mănăstiri, schituri şi biserici asupra sufletului celor ce se roagă la ele, Părintele Arhimandrit Dr. Vartolomeu Androni, stareţul Mănăstirii Cozia, exarhul mănăstirilor şi schiturilor din Eparhia Râmnicului, în alocuţiunea rostită cu ocazia simpozionului „Vetre de spiritualitate românească în spaţiul vâlcean” organizat în ziua de 14 iunie 2007, la Lungeşti, jud. Vâlcea, spunea: „Fraţilor! Gândiţi-vă câte suflete s-au închinat până acum la aceste sfinte lăcaşe, câţi oameni au îngenuncheat în faţa acestor sfinte altare, câtă energie pozitivă benefică nouă tuturora, s-a adunat de-a lungul vremii în aceste locuri sacre”.

Iată de ce, la noi, primele spitale – spitalele medievale, s-au construit pe lângă marile mănăstiri – cunoscutele biserici bolniţe – locuri destinate îngrijirii celor suferinzi, exemplu: Biserica „Schimbarea la Faţă” – Bolniţa Mănăstirii Bistriţa – cea mai veche biserică bolniţă din judeţul Vâlcea, ctitorită la 1520-1521 de banul Barbu Craiovescu; Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” – Bolniţa Mănăstirii Cozia – cea mai valoroasă realizare arhitectonică a sec. al XVI-lea, din Ţara Românească - citorită la 1542-1543 de vv. Radu Paisie; Biserica „Adormirea Maicii Domnului” – Bolniţa Mănăstirii Hurezi – ctitorită la 1696-1699 de Doamna Maria Brâncoveanu, soţia vv. Constantin Brâncoveanu; Biserica de lemn „Sfânta Treime” – Bolniţa Mănăstirii Mamu – primul spital din zona Drăgăşani - ctitorie a stareţei Meletia, din anul 1833.

Despre bătrânele bolniţe şi puterea lor tămăduitoare, dar şi despre cunoştinţele de medicină populară tradiţională ale monahilor, ne vorbeşte în lucrarea sa „Cerurile Oltului”, Î.P.S. Bartolomeu Anania – Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului – vâlceanul nostru drag născut la Glăvile, într-un dialog cu propria-i persoană – mireanul (laicul) Valeriu, cu monahul Bartolomeu:

„Bart: - … Bolniţa era spitalul, infirmeria şi azilul unei mânăstiri, în care erau îngrijiţi bolnavii, bătrânii şi neputincioşii, nu numai ai obştii monahale, ci şi cei din împrejurimi sau cei ce se aflau în călătorie. Era vremea când Biserica îndeplinea şi o funcţie socială, tradiţie şi comandament  moştenite încă din vremea Sfântului Vasile cel Mare. Asistenţa medicală a fost apoi laicizată, dar aceasta s-a întâmplat destul de târziu; în Ţara Românească, prima instituţie de acest fel a fost spitalul Colţea, înfiinţat de spătarul Mihai Cantacuzino în sec. al XVIII-lea; tot cam în acelaşi timp a luat fiinţă şi spitalul Sfântul Spiridon, din Iaşi, ambele în picioare şi vii până în ziua de azi.

Val: - Cu toate acestea, primul spital orăşenesc din patria noastră a apărut cu un secol înaintea acestora, şi anume în anul 1619, când mitropolitul Anastasie Crimca a înfiinţat o „bolniţă” în Târgul Sucevei, finanţată de mânăstirea Dragomirna, ctitoria lui. Se spune însă că toate bolniţele mânăstireşti ofereau bolnavilor o asistenţă medicală empirică.

Bart: - Fireşte, potrivit cu mijloacele vremii. Asistenţa era mai întâi de natură spirituală, în conformitate cu Evanghelia Domnului (dar şi în continuarea unei tradiţii sacre autohtone, dacă ţinem seama că Zamolxis – după unii, discipol al lui Pitagora – afirma că tratarea oricărei boli trebuie să înceapă de la suflet). Centrul oricărei bolniţe era biserica, în care li se administrau bolnavilor Taina Sfântului Maslu şi Euharistia. Bisericuţa însă trebuia să fie frumoasă, foarte frumoasă, aşa cum este această bijuterie coziană (Bolniţa Mănăstirii Cozia), pe care eu n-o asemuiesc decât cu zveltele ctitorii ale lui Ştefan cel Mare. Imaginaţi-vă suferinzii odihnindu-se în cerdacurile chiliilor şi privind-o îndelung, zi de zi şi seară de seară, aşa cum i se îmbie ochiului, deodată şi în trepte, pe canavaua cerului oltenesc, din poala căruia se înfiripă Muntele lui Teofil şi, mult mai încolo, măreţ ca o platoşă imperială, muntele Cozia. Există o frumuseţe sfântă şi o frumuseţe a sfinţeniei care l-a făcut pe cineva să spună că ea, frumuseţea, va  mântui lumea. Eu nu ştiu dacă o va mântui, dar sunt sigur că-i deschide un drum spre mântuire, după cum sunt sigur că această mândreţe artistică îi făcea pe suferinzii de odinioară să se simtă mai puţin nenorociţi şi, prin aceasta, să capete mai multă încredere în propria lor tămăduire.   

Val: -  Mă întreb dacă la toate acestea se va fi gândit şi ctitorul ei, voievodul Radu Paisie, zugrăvit înăuntru împreună cu fiul său Marcu şi soţia sa Ruxandra.

Bart: - Nu cred. Acest fecior din flori al lui Radu cel Mare, călugăr răspopit şi domnitor năstruşnic, nu va fi avut asemenea subţirimi. Le avea însă câte un egumen luminat şi sfetnic înţelept, dacă nu chiar cine ştie ce călugăr obscur şi anonim, purtător tăcut al străvechilor tradiţii iniţiatice.

 Val: -  Ce ştim noi din tainele lor ? Mai nimic !

Bart: - În tinereţe mă urcam o dată pe an în muntele Buila, să-l cercetez pe bătrânul meu duhovnic Veniamin, pustnicul din schitul Pătrunsa. Trăia acolo singur de vreo patruzeci de ani şi nu ţinea niciodată în chilie măcar o aspirină. Isprăvisem cina sărăcăcioasă, la măsuţa scundă şi rotundă din bordei, când l-am văzut că ia de pe poliţă o coajă de pâine mucegăită şi începe s-o ronţăie agale, rupând câte puţin, în timp ce-şi continua povestirea începută. Mie mi se cam întorceau maţele pe dos, dar n-am zis nimic. Pe poliţă stăteau înşirate multe asemenea coji, cu stratul de mucegai la vârste diferite. Când, până la urmă, l-am întrebat ce înseamnă asta, el mi-a răspuns că aşa a apucat de la nişte bătrâni călugări moldoveni, care apucaseră şi ei de la alţii mai bătrâni, iar aceia de la alţii, anume că pentru sănătatea trupului e bine să mănânci din când în când o coajă de pâine mucegăită, dar mucegaiul să nu fie verde, căci acela e otrăvitor, ci alb şi pufos, bine dospit în aerul umed … Aceasta se întâmpla în anul 1946. Un an mai târziu, Fleming descoperea întâmplător, din exact acelaşi mucegai, penicilina.  El a trecut la numai un pas pe lângă Premiul Nobel, cu un preparat pe care smeriţii noştri călugări îl cunoşteau, ingerându-l empiric, de câteva secole. Pe la vreo optzeci de ani, părintele Veniamin mi se plângea, într-o scrisoare, că-i căzuse un dinte !” (Valeriu Anania, Cerurile Oltului, Editată de Episcopia Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu Vâlcea, 1990, pag. 44-4

De-a lungul timpului, biserica, pe lângă rolul său binecunoscut, a fost locul care a luminat mintea norodului fiind prima instituţie în care s-a învăţat carte. Este ştiut faptul că şcoala a apărut în tinda bisericii, primii învăţători în mediul rural, fiind preoţii.

Părintele Dumitru Bălaşa, preot cercetător istoric, supranumit pentru valoarea sa „Patriarhul de Drăgăşani”, făcând referire la sat şi biserică, în lucrarea „Suteşti repere istorice”, la pag. 19, spune: „…statutul de sat era acordat oricărei aşezări umane, după ce respectivii locuitori reuşeau să-şi construiască un altar al Soarelui, în perioada Zalmoxiană sau o biserică după anul 311 d. Hr. Cuvântul sat este dacic şi reprezintă o aşezare în care pulsează viaţa”.

Referitor la biserică şi preotul paroh, cercetătorii drăgăşeneni în lucrarea „Monografia municipiului Drăgăşani” la pag. 364-365, fac următoarea precizare: „…termenul popă este slav având în vedere că daco-românii au primit creştinismul cu patru secole înaintea slavilor, considerăm termenul o moştenire esenţială daco-romană, pe care au primit-o apoi slavii. Cuvântul popă vine de la latinul popa-ae = jertfitor, preot. Încă din antichitate, de la cuvântul popă avem cuvântul popor. Credincioşii din jurul unui popă au format un popor, mai mare sau mai mic. Populus-i, în inscripţii populus = poporul, toţi cetăţenii dintr-o grupă, naţiune, mulţimea din jurul unui preot. De altfel popa, preotul de mai târziu, era şeful unei comunităţi.

Ovidiu Densuşianu, făcând apel la Pravila Sfinţilor Apostoli (sec. XVI), consideră că termenul popor indica în vechime o parohie care era condusă de un preot. Teoria sa, se bazează pe următorul citat din Pravila amintită: « de nu vor fi cu poporu-ş cum arâ purta orb pre orb şi amândoi vor cădea în groapă, iar poporul să cheme alt popă ». Acesta era conducătorul unui grup etnic. De aceea în tradiţia populară, popa este identic cu rege, rigă, crai. La români, locuitorii satelor, încă din evul mediu aveau câte o biserică şi câte un popă. În jurul anului 1800, cetăţenii dintr-un sat se numesc „popor”. Găsim astfel un document domnesc din 1816 în care se vorbeşte de „popoarele” din plasa Oltul de Sus şi altele din care cităm: Ursoaia, Malul, Stăneşti, Dealul Banului, Dobruşa, Măgureni, Spârleni, Butari, Dadiciu, Glăvi, Amărăşti, Palanga, Scundu etc. « Dintr-aceste popoare ce se numesc mai sus, din toate să ia » … mânăstirea Megaspileon de la Moreea, vinăriciul domnesc”.

Episcopia Râmnicului – care patronează judeţele Vâlcea şi Olt, cu sediul în Râmnicu Vâlcea, are în componenţa sa un număr de 28 mănăstiri şi schituri, 945 biserici (661 parohii şi 284 filiale), organizate în 7 protopopiate. În mănăstiri şi schituri vieţuiesc 180 de călugări şi 418 călugăriţe, iar în biserici slujesc 779 preoţi.

Încărcătura mare de lăcaşe de cult ortodoxe – 534 biserici (din care în jur de 100 sunt de lemn), 23 mănăstiri şi schituri, organizate în 3 protopopiate (protopopii-protoerii) – Râmnicu Vâlcea, Drăgăşani şi Horezu, în care slujesc 366 preoţi, face din judeţul Vâlcea, un puternic nucleu de ortodoxie românească, aşa explicându-se faptul că unitatea în credinţă a vâlcenilor, a rămas neschimbată şi nealterată de-a lungul veacurilor, până în zilele noastre, dovadă fiind datele statistice ale anului 2005, date care indică următoarele: populaţia judeţului Vâlcea era de 413.247 locuitori (1,91 % din populaţia ţării), cu un procent de 98,80 % români din care 99,20 % creştini ortodocşi. Datele sunt o dovadă incontestabilă, a unui ţinut românesc cu o populaţie creştină-ortodoxă, primul judeţ din Ţara Românească atestat documentar (8 ianuarie 1392) în vremea marelui voievod Mircea cel Bătrân. Comparând datele judeţului cu cele ale ţării care indicau în acelaşi an: 21.698.181 locuitori (89,50 % români) din care creştini ortodocşi 86,70 %, constatăm că Vâlcea este un teritoriu locuit şi stăpânit de oameni puternici, stăpâni pe ei şi devotaţi credinţei străbune în care au fost botezaţi.

Trebuie ştiut că din cele 524 de monumente istorice existente în judeţul Vâlcea (după prof. univ. dr. Dinică Ciobotea – cercetător istoric), în jur de 400 sunt monumente istorice de arhitectură şi artă creştină ortodoxă românească – mănăstiri şi schituri, biserici de mir - de zid şi de lemn, clopotniţe, chilii, cruci şi monumente comemorative ş.a.).

Trecute prin vitregiile vremii – jefuite şi incendiate permanent de turci şi tătari, trecute prin calamităţi naturale devastatoare - cutremure şi alunecări de pământ, inundaţii, trăsnete şi incendii, bisericile vâlcene au fost mereu refăcută cu dârzenie şi înverşunare pe aceleaşi temelii, sau în locuri ferite, şi din ce în ce tot mai multe. Asta dovedeşte că, nici mâna duşmanului, nici cataclismele înspăimântătoare nu au putut îndepărta românul de credinţa străbună în Bunul Dumnezeu, indiferent de caznele la care a fost supus, ba dimpotrivă, toate încercările acestea l-au întărit şi mai mult.

Pe lângă măsurile luate de refacere a ceea ce s-a distrus, vâlceanul nostru a luptat de-a lungul veacurilor cu arma în mână pentru ocrotirea şi salvarea sfintelor lăcaşe şi a odoarelor cu care au fost înzestrate. Aşa se explică de ce multe dintre ele pot fi admirate în toată splendoarea lor, astăzi, după sute de ani de la fundare.

Referitor la acest important aspect, iată ce spune I. Opriş, în lucrarea „Monumentele Istorice din România”, la pag. 39: „Oamenii şi societatea din evul mediu care construiseră în spaţiul românesc, în sens monumental, evocator, simbolic, edificând în numele Crucii, au lăsat o moştenire căreia i-au sporit în timp semnificaţiile. Fie că acele construcţii erau legate de traiul, munca sau protecţia lor, fie de crezurile lor, acestea au rezistat, devenind obiect al păstrării în societatea modernă”.

De-a lungul vremii, numeroşi oameni de seamă ai neamului românesc au luat măsuri de protejare şi de salvare a vestigiilor istorice, importante mărturii ale rădăcinilor noastre strămoşeşti. Dacă astăzi ne bucurăm de prezenţa lor, trebuie să mulţumim acestor patrioţi, fie ei voievozi şi boieri de rang înalt, boiernaşi sau ţărani înstăriţi, înalte feţe bisericeşti, preoţi sau călugări. Către zilele noastre, măsurile de protejare se amplifică, astfel că, o serie de oameni politici şi oameni de cultură iau măsuri din ce în ce mai serioase în acest sens.

Tot din lucrarea cercetătorului Ioan Opriş, la pag. 369, aflăm despre interesul purtat în Oltenia pentru monumentele istorice, începând chiar din sec. XVIII şi continuând cu cel următor: „În cazul Olteniei, situaţia monumentelor este oarecum specială faţă de alte provincii româneşti, având în vedere că aici putem întrezări forme de activitate organizată încă în veacul al XVIII-lea, mult îmbunătăţită în cel următor. Pentru anii de după 1893 şi, în special, după 1900, situaţia este mai favorizată decât în alte zone, existând la Râmnicu Vâlcea şi, apoi, la Craiova un Birou (Secţiune Regională) al C.M.I “.    

Cercetătorul vine să întărească acest aspect cu argumente sigure, bazate pe numeroase date rezultate din rapoartele lui J. Weiss, inginerul care a executat ridicările topografice la Mănăstirile Brâncoveni, Tismana şi Hurezi, din raţiuni militare, în timpul ocupaţiei austriece din Oltenia (1718-1739) şi alte docmente din vremea respectivă.

De remarcat este în acest sens „Legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice”, aprobată în anul 1919 de Regele României, Ferdinand I, prin care s-a instituit sub autoritatea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, o Comisiune (Comisie) a Monumentelor Istorice (C.M.I.), care avea ca scop următoarele: îngrijirea şi conservarea staţiunilor sau localităţilor preistorice, clasice, medievale şi în genere istorice, precum şi de restaurarea şi conservarea imobilelor şi obiectelor vechi ce pot prezenta interes istoric sau artistic; să inventarieze toate monumentele şi odoarele vechi din mănăstiri şi biserici; să iniţieze înfiinţarea de muzee regionale cu obiectele ce intră în cadrul preocupărilor Comisiunii, care să funcţioneze numai cu aprobarea şi sub supravegherea acestei instituţii; să publice studii şi un Buletin cu privire la monumentele istorice şi la lucrările de restaurare şi conservare.

Prin această Lege se interzice distrugerea prin demolare, deteriorarea, repararea sau restaurarea oricărui imobil sau obiect mobiliar cu caracter istoric şi căutările arheologice fără autorizaţia Comisiunii. Legea prevedea şi pedepse pentru cei care încălcau aceste reguli, chiar dacă erau în proprietatea lor. Tot prin această Lege, serviciile Statului, judeţelor şi comunelor erau obligate să asigure paza şi conservarea monumentelor sau obiectelor clasate, cheltuielile aferente căzând în sarcina lor. De asemenea funcţionarii administrativi, silvici, domeniali, inginerii Statului, judeţelor sau comunelor, membrii corpului didactic şi ai clerului, erau „îndatoraţi” să comunice Comisiunii, toate abaterile de la prezenta lege. Legea prevedea în situaţia distrugerii, mutilării sau înstrăinării monumentelor sau obiectelor cu valoare istorică, pedepse atât pentru cei ce le provocau cât şi pentru cei ce le păzeau, cu închisoare, amendă sau chiar cu amândouă. (I. Opriş, Monumentele istorice din România, pag. 41-43)

Din păcate, din cauza neglijenţei, a sărăciei sau nepăsării, multe din obiectivele de mare valoare istorică din cuprinsul judeţului, au dispărut împovărate de ani, distruse de putregaiuri, mecegaiuri şi incendii - exemplu Biserica Schitului Verdea sau Schitul Mitrofani cum s-a numit mai târziu, ridicată înainte de anul 1687 de boierul Tănasie Păuşescu, pe cureaua sa de moşie, mistuită de foc la 18 iulie 2000, din neglijenţa celui care se ocupa de întreţinerea ei.

 Trebuie ştiut că în perioada comunistă de tristă amintire, chiar dacă s-a dorit adormirea spiritului şi credinţei străbune prin arestarea preoţilor, învăţătorilor şi gospodarilor satelor şi oraşelor, eforturile activiştilor atei au fost zadarnice. Vâlcenii au continuat să-şi boteze copiii, să se spovedească şi să se împărtăşească, să se cunune religios, să-şi îngroape şi să-şi pomenească morţii în credinţa străbună, să-şi sărbătorească sfinţii la praznice, să pună cruci la fântâni, la morminte, la răscruci de drumuri şi la trecătorile peste ape - la capătul punţilor, podeţelor şi podurilor, să ridice troiţe şi chiar biserici - exemplu Biserica din satul Izvoraşu, comuna Mitrofani, construită de săteni în anul 1981 şi sfinţită în anul 1988, în ciuda ameninţărilor la care au fost supuşi. (vezi: Dumitru Bălaşa, Ion Marinescu, Suteşti – repere istorice, editată de Parohia Suteşti în anul 1995, pag. 34; Eugen Petrescu, Vâlcea – Ţara lupilor getici sau ţinutul vâlcilor, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 2007, pag. 40-41).

După Revoluţia din Decembrie 1989, când lanţurile dictaturii comuniste au fost rupte, în spaţiul vâlcean au răsărit ca din pământ numeroase biserici, troiţe, cruci şi monumente superbe, ridicate în cinstea Sfinţilor noştri protectori şi în memoria eroilor neamului căzuţi pentru credinţa şi glia străbună. Dorinţa dintotdeauna a vâlcenilor, aceea de a avea gospodării frumoase, bine închegate şi  biserici arătoase de care să se minuneze oricine vizitează aşezările lor, nu a încetat. Aşa se explică numeroasele lăcaşe noi întâlnite oriunde ai merge prin Vâlcea strămoşească. Ce poate fi mai înălţător decât păstrarea nealterată a credinţei care ne-a unit şi ne-a dat puterea de a trece peste mulţimea de necazuri apărute de-a lungul istoriei !. Iată că, la început de mileniu III, când tot mai mulţi creştini din afara spaţiului româneasc se rup de credinţă, românii în general şi vâlcenii în mod special, în ciuda intimidărilor şi încercărilor de altă natură (din afară), altele decât metodele diavoleşti comuniste (venite de la sovietici), simt nevoia de a ridica noi şi noi sfinte lăcaşe, de a fi cât mai aproape de Bunul Dumnezeu, pentru a rezista şi a putea lăsa generaţiilor care urmează - asemenea strămoşilor, credinţa curată, nealterată, venită din adâncurile istoriei neamului nostru.

Tot acum, tot mai mulţi credincioşi ortodocşi vâlceni, asemenea înaintaşilor noştri iubitori de credinţă şi de neam, sprijină din inimă şi după puterile lor acţiunile de consolidare şi conservare a bătrânelor monumente, mărturii ale românismului şi ale ortodoxiei româneşti.

Noi, autorii, prin această lucrare, încercăm să facem cunoscute iubitorilor de istorie şi de artă, credincioşilor de pretutindeni, o parte din aceste „Bijuterii de arhitectură ortodoxă vâlceană”, izvoare nesecate de credinţă şi învăţătură, înşirate pe văile şi dealurile cuprinse în spaţiul situat între judeţele: Argeş la E, Sibiu şi Alba la N, Gorj şi Hunedoara la V şi NV, Olt la S şi SE, Dolj la SV. Sunt biserici de lemn ridicate de marii voievozi şi boieri ai neamului, de înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, preoţi, monahi şi obştile ţărăneşti, care merită să fie cunoscute şi apreciate pentru valoarea lor istorică şi arhitectonică, mărturii peste timp ale spiritualităţii unui popor care s-a născut creştin şi a rămas neclintit în credinţa sa milenară.

Ilustraţia fotografică vine să întregească această scurtă monografie şi prezintă toate bisericile din lemn descrise în lucrare, biserici situate pe teritoriul judeţului Vâlcea - pe care plastic le-am numit „Eroinele timpului”, pentru modul în care au răzbit prin vremuri, adevărate bijuterii voievodale, boiereşti şi ţărăneşti de arhitectură ortodoxă vâlceană.

Lucrarea începe cu Biserica de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” situată în cătunul Pietroasa, satul Suteşti, comuna Suteşti, construită la 1536-1537, şi Biserica de lemn cu hramul „Cuvioasa Paraschiva, Sf. Nicolae şi Sfinţii Apostoli” situată în satul Mariţa, comuna Vaideeni, construită la 1556-1557 - considerate a fi cele mai vechi biserici de lemn din Oltenia, continuă cu bisericile din secolele XVII, XVIII, XIX, şi se încheie cu Biserica de lemn cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” situată în satul Stăneşti, comuna Stăneşti, care datează din perioada anilor 1894-1896.

Realizate de meşteri români - ţărani talentaţi, cunoscători şi păstrători din tată-n fiu ai tehnicii şi artei lemnului şi a simbolisticii ortodoxe, aceste opere de mare valoare artistică, sacre prin vechimea şi simbolistica lor, sunt pentru noi astăzi, repere de românitate, adevărate puncte de legătură cu strămoşii noştri şi cu Dumnezeu, de aceea trebuie respectate cu sfinţenie, îngrijite şi păstrate cu orice preţ în forma lor autentică, pentru a lăsa urmaşilor noştri istoria reală şi nealterată a poporului din care se trag.

Puterea dumnezeiască a acestor Sfinte Biserici, a acestor Mirese ale Domnului – cum îmi place să le numesc, şi a locurilor în care se află, a dat vigoare poporului român şi la făcut să reziste în vatra strămoşască, chiar dacă de-a lungul îndelungatei sale istorii, a fost pus la grele încercări. Dacă astăzi existăm ca naţie, o datorăm caracterelor puternice amintite mai sus de P.S. Părinte Episcop Gherasim Cristea, caractere moştenite de la strămoşii noştri traci, prin urmaşii lor geto-daci şi romani – două popoare latine născute în Carpaţi, teorie lansată, argumentată temeinic şi susţinută cu înverşunare toată viaţa de părintele Dumitru Bălaşa şi de discipolii săi, puţini, dar buni -, şi acestor sfinte lăcaşe ortodoxe care ne-au clădit temeinic pe o fundaţie nepieritoare, în această parte a lumii, numită cu drag de românii adevăraţi „România - Grădina Maicii Domnului”.

Dragi cititori. Trebuie să ştiţi că noi românii, după descoperirea primelor nuclee ale umanităţii la Bugiuleşti-Tetoiu, judeţul Vâlcea, datate la 1,8 – 2.000.000 de ani şi a celei mai vechi aşezări umane din lume localizată la Buridava Dacică de la Ocnele Mari, suntem urmaşii celui mai vechi popor din Europa şi a unuia din cele mai vechi popoare ale planetei. Iată că venim din trecutul îndepărtat al omenirii, din negura istoriei, şi dacă trăim astăzi făcând istoria prezentului, o datorăm Bunului Dumnezeu - creatorul, stăpânul şi ocrotitorul nostru suprem. Numai uniţi în credinţă şi dragoste frăţească, cinstindu-ne cum se cuvine strămoşii, păstrându-ne valorile materiale, obiceiurile, tradiţiile şi dragostea de neam şi ţară, vom merge mai departe şi vom fi alături de popoarele alese, nemuritoare, făuritori de istorie -  „istoria viitorului”, altfel vom rămâne doar o amintire asemenea altor naţii dispărute de-a lungul vremurilor.
EUGEN PETRESCU