Titlul acestui eseu ne-a fost inspirat, întâi de toate, de articolul Teodorei FÎNTÎNARU din excelenta revistă LECTOR a Bibliotecii Judeţene Vrancea <Duiliu Zamfirescu> nr. 6/2005, dar şi de o scrisoare a lui Jean DUTOURD, membru al Academiei Franceze, care, după ce a primit SONETELE lui MIHAI EMINESCU în traducerea noastră, ne-a transmis următorul mesaj: <Prin traducerea Sonetelor lui EMINESCU în limba franceză, aţi făcut un frumos dar/cadou literaturii franceze>.

Vom evita, pe cât posibil, tonul doctoral, ca şi acea abordare ex catedra care, de obicei, are darul de a trezi cititorului o senzaţie de nesiguranţă, de disconfort, ba chiar să-l determine la non lectura respectivului material/articol, oricât ar fi el de respectabil… În prelungirea acestei aserţiuni, pentru a înviora atmosfera specifică unui colocviu despre traducere (aşa cum am făcut-o la Târgul de Carte de la Focşani, la care am avut onoarea de a fi invitat, în impecabila organizare a inimoasei echipe de bibliotecari conduşi cu măiestrită pricepere de Directoarea acestui aşezământ de cultură, Teodora FÎNTÎNARU, pe care o considerăm demnă de respectuoasele noastre omagii!), vom relua ideea traducerii ca dar. Sunt personaje (destul de triste, între noi fie vorba!) de pe scena literaturii noastre, care plâng… de ciudă că nu pot traduce un vers din EMINESCU, apoi deplâng starea literelor româneşti şi decretează, cu pompa (de obicei, funebră…) de rigoare, că traducerea lui EMINESCU (sau a oricărui alt mare Poet) este imposibilă, căci, vezi Doamne, traducerea este, de fapt un act de trădare…!

Aşadar, Traducerea ca dar… Ca însă, şi asta tot o conjuncţie adversativă… Trădare, trădare, zic vajnicii apărători ai românităţii absolute a marilor scriitori români, pe care, oricât i-ar iubi, nu suportă să-i vadă redaţi universalităţii (desigur, în traducerea altora… nu a lor… ţţţţ!), dar să ştim şi noi! Decât aşa dar, mai bine lipsă, dragi colegi anti-traducători şi anti-traduceri… Mai bine ne facem noi singuri cadou un articol despre traducere - despre cum poate ea deveni dar, în sensul de cadou… Să se fi înşelat oare Jean DUTOURD, Nemuritorul Academiei Franceze, când considera traducerea noastră din EMINESCU (e vorba de SONETE) drept un frumos cadou făcut literaturii franceze?! Cine are curajul să-l contrazică oare, dar cu (ce) argumente…?!

Din această perspectivă, traducerea este un don de soi – un act/gest de dăruire de sine, de abnegaţie, de sacrificiu dacă vreţi – ce altceva înseamnă să-ţi pierzi liniştea, somnul până în clipa în care vei reuşi să traduci cum trebuie un vers dintr-un mare Poet român, stând uneori 18 – 20 ore din 24 pironit în scaun sau nopţile cu ochii în tavan, căutând ideea salvatoare, fărâma de geniu cu care poţi echivala geniul marelui Poet într-o limbă modernă. Sau ferfeniţând dicţionarele pe care ai dat o avere, în căutarea soluţiei optime, sfidând problemele puse ochiului de ecranul monitoarelor de calculator, atunci când trebuie consultate – cuvânt cu cuvânt – şi marile dicţionare de limbă de pe Internet. Un dar nepreţuit, plătit uneori cu un preţ prea mare, pe care infinit de puţini semeni ştiu să-l aprecieze, iar instituţiile statului, practic niciodată! Se mai poate vorbi de apostolat, de mucenicie, chiar de mecenat, dintr-un anume punct de vedere… Oricum, parafrazându-l pe Ungaretti, putem afirma – cel puţin în ceea ce ne priveşte: M’illumino d’immenso!, mai pre româneşte – imensitatea efortului meu mă i-luminează, îmi aduce Lumina… mă smulge din ghearele Întunericului… mă scapă de bezna din capul celor care pretind că traducerea este ori imposibilă, ori un act de trădare…

Cui serveşte oare că-l iubim în tăcerea tainei pe EMINESCU, atâta vreme cât el nu este nici cunoscut, nici recunoscut ca un Enorm, deci Iluminat Poet al Lum(-in-)ii, ca Punct de Iradiere a Inteligenţei Cosmice, materializată în perfecţiunea de cristal a versului său… emanaţie a Luminii?! De ce să nu încercăm măcar să-l facem cunoscut, din aproape în aproape chiar şi recunoscut, pe el şi pe ceilalţi mari poeţi şi scriitori români?! De ce oare împingem la extrem povestea drobului de sare – da’ dacă n-o să-l traducem bine, corect? Mai bine nu-l traducem deloc… Nu este oare un act de mai mare trădare, să-l ascundem de ochii lumii, a-l tăinui ca pe ceva furat altora? De ce să nu-l restituim cu demnitate naţională şi spirituală Patrimoniului Universal, din care el s-a scoborât, nimbat de razele Luceafărului, întru românitate?!

De ce se uită oare că istoria Traducerii este totuna cu istoria culturii şi cu societatea însăşi, asumându-şi roluri uneori primordiale în soluţionarea marilor crize traversate de omenire?! Ar fi interesant, nu-i aşa, de definit raportul dintre Traducere şi evoluţia limbilor naţionale, între Traducere şi dezvoltarea, chiar înflorirea Culturilor, între Traducere şi difuzarea Ideilor, chiar dintre Autor şi Traducător, culminând cu auto-traducerea. Se uită – cu câtă naivitate…! – că Traducerea este, întâi de toate, un proces comunicativ… A refuza traducerea – ca gest, act reparator, recuperator înseamnă refuzul comunicării, închiderea în izolare, răpirea locului cuvenit capodoperelor culturii şi literaturii române de către cei care, dintr-o comoditate greu de înţeles, refuză jugul unui efort dificil, poate prea dificil uneori, preferând să nu întreprindă nimic, din teama de a nu greşi…

În ciuda preponderenţei, din perspectivă diacronică, a traducerii literare şi poetice, nu trebuie neglijat nici aspectul, mai puţin studiat şi nu mai puţin important, al traducerii operelor ştiinţifice. Aici dau buzna problemele aferente sferei semnificatului şi sferei filologic-interpretative; totuşi, ar fi o gravă eroare să trecem sub tăcere implicaţiile lingvistice şi formale, ca şi interrelaţiile dintre diversele ramuri ale cunoaşterii, ceea ce influenţează direct nivelul sistemelor de comunicare şi al organizării lor. Umanismul şi Renaşterea europeană sunt o ilustrare perfectă şi… ilustră în acelaşi timp: de la traducerile în latină ale operelor greceşti, prin intermediul uneori al traducerilor arabe, la traducerile din limbile considerate ca vulgare (din punct de vedere pur filologic, desigur!).

Însăşi naşterea ştiinţei moderne datorează enorm operei traducătorilor şi umaniştilor, care au ales să devină traducători, pur şi simplu pentru că au înţeles că, la baza cunoaşterii lor şi pentru propriul lor progres, era nevoie de reconstituirea precisă, de înţelegerea şi traducerea textelor ştiinţifice ale clasicismului. Câteva nume doar: umanistul şi astronomul Peurbach, profesor la Viena de latină şi astronomie, şi cel al discipolului său Regiomontanus, şi Ermolao Barbaro, în ceea ce priveşte ştiinţele naturale.

Consecinţele imediate ale apariţiei şi evoluţiei traducerii – de fapt, s-a spus că gândirea însăşi nu este altceva decât un act de traducere, deoarece gândim în echivalenţe, nuanţând şi stilizând – s-au concretizat în raporturile dintre exerciţiul mai mult sau mai puţin doct şi creativ al traducerii şi evoluţia, implicit transformarea limbilor naţionale, între traducere şi studiul ştiinţific al limbajului, între traducere şi didactica limbilor, dar şi între traducere şi evoluţia gustului; între Traducere şi producţia literară.

Traducerea este un domeniu care oscilează între ştiinţă şi artă, singurul care, probabil, ştie să profite de toate recentele achiziţii şi descoperiri ale sferei culturii şi civilizaţiei, căci este suma valorilor lingvisticii, a stilisticii, semanticii, etnografiei, ştiinţei literaturii, fagocitându-le pe toate - întru binele tuturor!

Din punctul de vedere al traducătorului, se poate spune, printr-un nevinovat joc de cuvinte, că traducerea este energofagă, căci traducătorul trebuie să se pună - fără încetare - la curent cu toate noutăţile din domeniile citate, dar şi pentru că cere/impune o mare energie intelectuală, sentimentalo-emoţională, dar mai ales fizică (am mai spus-o).

Deşi recursul la preciziunea lexicală scoate în evidenţă diferenţele dintre limbile ce fac obiectul Traducerii, nu este mai puţin adevărat că o bună traducere trebuie să se poată substitui, cât se poate de demn, textului original, ceea ce implică reunirea artei traducerii şi a statutului artei operei literare, cu talentul traducătorului. Fără a mai vorbi de traducerea liberă, pe care doar traducătorii înveteraţi şi-o pot permite, singura care se poate măsura cu textul original, inovând adesea sau, uneori, ameliorând-o!

Încă din 1812, în studiul său: Despre Traducere, Marie-Claude Frédéric Vaultier consideră că utilitatea traducerii rezidă, înainte de toate, în îmbogăţirea limbii ţintă, deoarece frecventarea unei alte limbi favorizează cunoaşterea noilor idei.

Profesor de latină la Sorbona, Henry Patin admite, în 1829, că traducerea, în ciuda necesarei sale imperfecţiuni, este nu doar posibilă, dar şi de o mare utilitate celor care nu se pot bucura de textele originale şi admite ideea că acest efort este adesea subevaluat. Tot el ne spune că o bună traducere reuneşte fidelitatea faţă de text cu eleganţa formală, care trebuie să se situeze în cultura lingvistică a limbii ţintă, respectându-i, în acelaşi timp, armonia.

În 1830, Anne Bignan – traducătoare a Iliadei şi Odiseei în franceză, consideră că traducerea trebuie să reproducă, în acelaşi timp, spiritul şi litera modelului, fără a separa în nici un fel gândul de formă. Traducătorul trebuie să se identifice cu autorul, studiindu-i stilul şi gândirea, pe care trebuie să le urmeze îndeaproape în limba ţintă.

Doamna de Staël, care şi-a adus o mare contribuţie la reînnoirea culturii franceze, crede că traducerile sunt utile atât din cauza imposibilităţii de a cunoaşte toate limbile, dar şi ca antidot şi obstacol în calea sărăcirii literaturilor naţionale.

Traducător al lui Shakespeare, poetul şi dramaturgul Alfred de Vigny apreciază activitatea de traducere, atât de necesară reînnoirii şi progresului literaturii franceze, situându-se pe poziţia inflexibilă a celor care cer/impun traducerea versurilor în versuri! În plus, el insistă asupra faptului că traducătorul trebuie să ştie să interpreteze textul de bază, oferindu-ne, dacă vreţi, propria sa literatură!

În ce ne priveşte, traducerea este o rescriere a operei supuse actului traducerii, din perspectiva şi cu mijloacele literare proprii şi specifice traducătorului. Desigur, s-a mai spus înaintea noastră, ar fi ideal ca traducătorul să fie dublat de un scriitor în limba ţintă, să aibă o formaţie filologică minimală, să fi scris deja literatură şi să fi publicat în limba în care traduce!

Chateaubriand recunoaşte că profesia de traducător este una ingrată, din cauza dificultăţii obiective constând în a exprima idei şi sentimente într-o limbă material diferită de cea în care ele au fost exprimate iniţial. El admite şi necesitatea interpretării, a alegerii unui semnificat determinat dintre altele la fel de posibile, fără – totuşi - a pierde din vedere cunoaşterea gândirii autorului, a cărui coerenţă este obligat să o respecte.

Gérard de Nerval face parte dintre acei scriitori pentru care reînnoirea, reîmprospătarea literaturii franceze trec prin activitatea de traducere, chiar depind de ea! El consideră că traducătorul, deşi colaborează fără încetare cu autorul operei respective, recreează mai degrabă decât traduce.

Un loc aparte ocupă, printre traducători, Charles Baudelaire, traducătorul original al lui Edgar Allan Poe şi a lui Thomas Hood. Fără a trăda defel operele de bază, autorul Florilor răului îşi ia o mare libertate, chiar distanţă faţă de acelea, operând o adevărată elaborare formală, ceea ce îi permite să îmbogăţească stilul, astfel că textul în limba ţintă este mai expresiv decât cel original, adaptându-l, astfel, la con-genialitatea specifică a culturii franceze şi europene.

Vom încheia acest excurs cu o apreciere a lui Léon Robel, din studiul său Pentru o teorie a traducerii poetice, publicată în Caietele Internaţionale ale Simbolismului, din 1973: Un text nu poate exista fără traducere; sau, altfel spus, un text care nu poate fi tradus, nu are niciun sens; altfel spus, iarăşi, Traducerea este cea care spune sensul textului. Existenţa unei culturi, a spiritualităţii în general, este o neîncetată traducere de sine. Pe de altă parte, traducerea este dovada vie a faptului că nu suntem oamenii unei singure literaturi, cu atât mai puţin a unei singure culturi, ci suntem o parte dintr-un tot, un element de diversitate în marea unitate a lumii.

De la interculturalitate la pluralismul culturilor, de la ştergerea, printr-o anormală uniformizare, la punerea în evidenţă a diferenţei necesare, de la stricta specializare la transdisciplinaritate, nu este decât un pas, dar de acest pas depinde realizarea marii ambiţii a omenirii, cel puţin cea a Europei, de a se constitui într-o mare familie a Europei unite, graţie coexistenţei paşnice – rod al culturii – într-o mare Casă a Europei!

Darul scriiturii se regăseşte în cel al traducerii, Traducerea devenind ea însăşi parte integrantă a procesului de creaţie. Altfel spus, apropiindu-se de celălalt pentru a face din diferenţă o cale spre acelaşi, poetul începe să asculte stranietatea limbii care face posibilă tăcerea originală – cea de dinaintea cuvântului sau, preferabil poate, cea din care s-a născut cuvântul…

A traduce, înseamnă a regăsi în străfundul propriului sine acelaşi cuvânt – uitat, diferit, inaccesibil. Înseamnă să înfrunţi aceeaşi enigmă, spune Alain SUIED, a propos de stupida alegaţie conform căreia Traduttore tradittore…

Doar poeţii sunt calificaţi pentru a întreprinde traducerea de poezie (aşa cum doar prozatorii sunt calificaţi pentru traducerea de proză, sau chimiştii pentru traduceri de texte din acest domeniu!). Dacă poezia ar fi intraductibilă, ea ar fi, întâi de toate, ilizibilă! Lectura este transpunere: cuvintele poemului se regăsesc într-un mediu diferit de cel care le-a dat naştere.

În loc de formule infailibile, de reţete sigure – care nu există! – preferăm să cităm, în continuare, din câţiva mari specialişti ai traducerii sau din marii scriitori care au cochetat cu traducerea: (Turnul) Babel nu a căzut, ori poate trăim printre ruinele sale. (…) fiecare cuvânt deţine, în limba sa proprie, o infinitate de rezonanţe, un peisaj de imagini, de sunete – şi alte vocabule încărcate de un patos sau de un imaginar îndepărtat de al nostru. Şi totuşi, rămâne importantă apropierea de intenţia poetului, fără a te mulţumi cu o traducere plată şi literală, rămânând, însă, în ascultarea ecourilor produse de mesajul simbolic al poemului.

 (…) alegerile mele de traducător: să respecţi originalitatea şi solitudinea acestor poeţi şi să-mi marchez simţirea cu o istorie a limbii trăită prin ei.

A traduce cuvântul celuilalt, înseamnă să ai acces, pentru o clipă, la misterul şi mizeria mărturiei poetice. Traducerea este un imposibil, însă doar acea imposibilitate deschide accesul la realitatea schimbului, la strigătul spiritual al poemului, ne spune – cât de convingător – Alain SUIED.

Pentru Fabio SCOTTO: A traduce înseamnă să-ţi croieşti drum printre acele parcursuri infinite ale spusului, ale non-spusului. (…) Să retrăieşti naşterea poemului, să primeşti scânteia iniţială, bucuria ei, strigătul ei de doliu, înseamnă să revii pe urmele poetului, să fii poet (tu însuţi) făcând acest lucru. Parcurs invers şi spre înainte, parcurs posibil doar pentru poeţi, cântecul unui dublu, voce unică şi cale în acelaşi timp.

Cinta MONTAGUT consideră că a traduce, înseamnă să retrăieşti, să reinventezi, să reevoci sau, pur şi simplu, să te priveşti într-o altă oglindă, concavă sau convexă, care ne trimite o altă imagine, la fel de adevărată ca cea care ne fusese trimisă o dată de primitiva oglindă a limbii noastre.

Toate aceste consideraţii vorbesc cu prisosinţă despre existenţa unei Arte a Traducerii dincolo de diversele tehnici de traducere, şi, cum Arta este un dar făcut Omului de către Om, înseamnă că şi traducerea este un dar! Aceşti autori de rangul 2 (pe care un CIORAN – şi nu numai el! - îi consideră superiori scriitorilor) permit amatorilor de cărţi să parcurgă continentele fără a trebui să se preocupe de învăţarea tuturor limbilor. Ei, traducătorii au fost dintotdeauna precursorii marilor progrese ale umanităţii. Traducerea literară a şters mai bine ca orice altceva graniţele, mai bine chiar şi decât legislaţiile, deoarece cititorul mediu poate găsi la librarul său poeme şi romane din întreaga lume.

Vom încheia cu un citat din celebrul Paul VAN MELLE: Traducerea, văzută din acest unghi, este definitiv pentru mine una din Artele Frumoase, iar traducerile reuşite sunt demne să figureze alături de modelele lor în bibliografia autorilor respectivi. Aproape în acelaşi grad ca propriile lor opere!

 Despre noi şi modesta noastră activitate de Traducător, acelaşi Critic literar şi Director de revistă (e vorba de INEDIT NOUVEAU, Belgia), spune: Două cazuri şi mai edificatoare, căci par să nu se cunoască, deşi locuiesc în aceeaşi ţară (în curând europeană), dar unul la Est, celălalt la Vest: traducătorii români Manoliţa Dragomir-Filimonescu, care a publicat de curând o antologie din poezia poetului francez Michel Bénard, şi Constantin FROSIN, care traduce fără încetare clasicii din ţara sa, ca şi pe contemporani, şi publică, de asemeni, studii despre traducere sau despre poezie*.

Prof. univ. dr. Constantin FROSIN

________________

* Despre activitatea noastră de traducător, mai multe detalii vă oferă lucrarea bilingvă: Constantin FROSIN, un român mondializat prin Francofonie/Constantin FROSIN, un Roumain mondialisé par la Francophonie, semnată de Valeriu ANGHEL şi Constanţa COATU, apărută de curând la editura franceză Le Brontosaure, Paris, Franţa (peste 220 pagini).

_________________________________________________________________________________

• UNIVERSUL CARTILOR este un proiect experimental apartinand de ARP-ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU si ASOCIATIA SCRIITORILOR CRESTINI din ROMANIA. Revista cu acest titlu contine stiri si articole despre scriitori, mediul literar si soarta cartilor in istorie ca si informatii despre cartile in curs de aparitie si proiectele scriitoricesti in pregatire. Colaborarea la revista on-line UNIVERSUL CARTILOR este deschisa oricarui autor care doreste sa-si promoveze cartea aparuta recent si care considera util sa-si dezvaluie aspecte din laboratorul de creatie personala . Articolele sau prezentarile de carte trebuie sa se incadreze in limite de spatiu rezonabile. Expeditia textelor se face la adresa de e-mail arp.contact@gmail.com. La aceeasi adresa poate fi trimisa orice corespondenta destinata membrilor redactiei si orice opinie privitoare la materialul aparut sau dorit. Sunt binevenite orice puncte de vedere privind viata editoriala si mediul cultural romanesc. Textele trebuie sa fie expediate in programul MS Word, in atasament la mesajul dvs., redactate cu diacritice romanesti, cu caractere „Arial“, la marimea de 10 pixeli. Publicatia fiind alcatuita prin voluntariat, colaborarea este onorifica.

• Preluarea stirilor cu caracter de informatie publica aparute in revista UNIVERSUL CARTILOR este posibila si gratuita ;pentru preluarea articolelor semnate de un anumit autor, este necesara incuviintarea acestuia. Responsabilitatea asupra fiecarui text publicat apartine autorului conform reglementarilor internationale asupra acestui subiect. Opinia autorilor gazduiti nu este intotdeauna si opinia redactiei.

• Revista apare prin grija unui Comitet Editorial. Editor Delegat: GABRIELA CHIRCEA